Originile manuscriselor existente azi,
ce sunt parte a Scripturii
Cele mai vechi porțiuni din Vechiul Testament datează din timpul Regatului Israel (secolele VIII / IX î.Ch.), perioadă din care nu mai există manuscrise în prezent. Cele mai vechi mărturii textuale directe, sunt manuscrisele care au fost descoperite din anul 1949 în deșertul Iudeii, într-o peșteră din Qumran de pe Marea Moartă. Printre acestea s-au aflat rămășițele a aproximativ 200 de transcrieri ale cărților individuale ale Bibliei și a unor apocrife din perioada cuprinsă între 150 î.Ch. și 70 d.Ch. Cu excepția unei singure transcrieri a cărții lui Isaia care este păstrată în întregime. Textele biblice din Qumran cuprind în exclusivitate fragmente pe care în majoritatea cazurilor pot fi identificate doar câteva cuvinte de conexiune a unor cărți, și adesea nu mai mult decât o sumă de litere care se mai pot indentifica.
Descoperirea textelor din mai multe scrieri sunt importante pentru cercetare și comparație textuală a Vechiului Testament care sunt disponibile azi, ce sunt doar din perioada secolului al III-lea î.Ch.
Prima traducere a Bibliei ebraice în greacă, așa-numita Septuaginta, vine din această epocă. Acesta este cel mai vechi și mai semnificativ martor indirect al formulării textului ebraic, așa cum exista la acea vreme. Ulterior, alte traduceri antice au apărut ca mărturii indirecte și suplimentare, în special Vulgata latină, Peshitta siriană și Targum aramaic.
Cea mai veche transcriere completă a Bibliei ebraice pe care o cunoaștem astăzi este Codex Leningradensis din anul 1008; cu aproape o sută de ani mai vechi, dar din păcate nu mai este așa complet precum Codul Alep din 930. Codul Leningrad și Codul Alep sunt două exemplare proeminente ale așa-numitului Text Masoretic, versiunea care a fost proclamată definitivă de scribii evrei din jurul 100 d.Hr. Conținând inițial numai consoane, și acest text a fost furnizat cu semne vocale începând cu aproximativ 700 d.Hr. În această formă, a fost transmis mai departe cu o atenție minuțioasă de către așa-numitele Masorete.
Textul masoretic nu reproduce textul biblic original în toate cazurile. Odată cu descoperirea a numeroase manuscrise, mai presus de toate textele de la Qumran, avem la dispoziție versiuni ale textului din Vechiul Testament care preced versiunea masoretică.
Descoperirea textelor din mai multe scrieri sunt importante pentru cercetare și comparație textuală a Vechiului Testament care sunt disponibile azi, ce sunt doar din perioada secolului al III-lea î.Ch.
Prima traducere a Bibliei ebraice în greacă, așa-numita Septuaginta, vine din această epocă. Acesta este cel mai vechi și mai semnificativ martor indirect al formulării textului ebraic, așa cum exista la acea vreme. Ulterior, alte traduceri antice au apărut ca mărturii indirecte și suplimentare, în special Vulgata latină, Peshitta siriană și Targum aramaic.
Cea mai veche transcriere completă a Bibliei ebraice pe care o cunoaștem astăzi este Codex Leningradensis din anul 1008; cu aproape o sută de ani mai vechi, dar din păcate nu mai este așa complet precum Codul Alep din 930. Codul Leningrad și Codul Alep sunt două exemplare proeminente ale așa-numitului Text Masoretic, versiunea care a fost proclamată definitivă de scribii evrei din jurul 100 d.Hr. Conținând inițial numai consoane, și acest text a fost furnizat cu semne vocale începând cu aproximativ 700 d.Hr. În această formă, a fost transmis mai departe cu o atenție minuțioasă de către așa-numitele Masorete.
Textul masoretic nu reproduce textul biblic original în toate cazurile. Odată cu descoperirea a numeroase manuscrise, mai presus de toate textele de la Qumran, avem la dispoziție versiuni ale textului din Vechiul Testament care preced versiunea masoretică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu